Back to all Post

„O sută de ani de singurătate“, cu Valentina Rusu Ciobanu. „Geniul Basarabiei“, la centenar

16 octombrie 2020, Doinel Tronaru

Se pregătesc, în aceste zile, două manifestări care cred că vor schimba perspectiva asupra picturii româneşti postbelice, constituind o revelaţie pentru iubitorii de artă. Cea mai importantă reprezentantă a Şcolii de la Chişinău, pictoriţa Valentina Rusu Ciobanu, născută pe 28 octombrie 1920, împlineşte 100 de ani, ocazie cu care vor fi organizate două expoziţii la Bucureşti, sub genericul „Valentina Rusu Ciobanu – o sută de ani de la naştere“. Deşi nu a mai pictat de aproximativ 25 de ani, Valentina Rusu Ciobanu trăieşte la Chişinău şi a colaborat îndeaproape la organizarea expoziţiilor, identificând lucrări şi trimiţându-le pe curatoarele Anastasia Gurschi şi Victoria Nagy Vajda pe urmele altora (un important portret realizat de artistă a fost descoperit tocmai la Tighina, actualul Bender, în zona controlată de transnistreni).

Pe 30 iunie 2020, preşedintele Klaus Iohannis a semnat decretul de decorare a importantei pictoriţe, nume esenţial al Şcolii româneşti de pictură de la Chişinău, cu Ordinul „Meritul Cultural“, în grad de Mare Ofiţer, la propunerea fostului premier Maia Sandu (de altfel, toate evenimentele acestui proiect cultural se organizează la Bucureşti sub patronajul doamnei Maia Sandu), propunere susţinută de Asociaţia pentru cultură şi artă ARBOR (preşedinte: Victoria Nagy Vajda) şi de Muzeul Municipiului Bucureşti.

Miercuri, 28 octombrie 2020, chiar în ziua în care împlineşte 100 de ani, Valentina Rusu Ciobanu va fi sărbătorită la Bucureşti, prin vernisajul expoziţiei „Valentina Rusu Ciobanu – Un veac de singurătate“ (perioadă de vizitare: 28 octombrie – 29 noiembrie), care se va desfăşura în spaţiul expoziţional Arbor.art.room (str. Transilvaniei, nr. 11, sector 1, punct de reper: Parcul Luigi Cazzavillan), aparţinând asociaţiei conduse de Victoria Nagy Vajda. Pe 5 noiembrie, se va deschide, la Palatul Suţu – Muzeul Municipiului Bucureşti, expoziţia „mare“ (perioadă de vizitare: 5-29 noiembrie), curatoriată de Elena Olariu, coordonator din partea Muzeului, şi Anastasia Gurschi, coordonatorul proiectului de la Chişinău din echipa Arbor.

Este un gest de reparaţie târzie, datorat eforturilor depuse de Asociaţia ARBOR pe parcursul ultimului an, pentru că artista nu a mai expus în Capitală decât în două expoziţii de grup, nesemnificative, din anii ’70 şi, respectiv, 2009. În ambele expoziţii (care se bucură de cofinanţare din partea AFCN, al Primăriei Bucureşti, prin Centrul Cultural Expo Arte, şi al Agenţiei Elveţiene pentru Dezvoltare şi Cooperare (SDC) de la Chişinău), vor fi prezentate lucrări din atelierul artistei, care nu au mai fost expuse niciodată, aşadar nu lucrări de patrimoniu, care se află în muzeele de pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

„Iconul“ de peste Prut, „geniu necunoscut“ la Bucureşti

Valentina Rusu Ciobanu (VRC) este considerată „geniul picturii basarabene“, o „icoană“ („icon“, am spune noi) a Basarabiei şi cea mai importantă reprezentantă a Şcolii româneşti de pictură de la Chişinău, în orice caz cea mai mare artistă plastică a României de peste Prut. Cu toate acestea, aici numele său este cvasi-necunoscut, poate doar în cercul restrâns al specialiştilor şi istoricilor de artă. A „contribuit“ la aceasta faptul că artista nu a fost expusă niciodată la Bucureşti aşa cum trebuie până acum, dar şi – să acceptăm realitatea – că, în general, cultura de peste Prut nu este cunoscută românilor de dincoace.

De exemplu, nici măcar numele marelui prozator Ion Druţă (foto sus), cel mai important scriitor din cei 50 de ani de comunism ai Basarabiei (capodopera sa „Povara bunătăţii noastre“ poate sta alături, sau chiar peste, orice alt „roman rural“ românesc, şi mă duce mereu cu gândul la „Umbrele strămoşilor uitaţi“ al lui Paradjanov), nu spune prea multe românilor de la Bucureşti. Este o falie culturală uriaşă (cel puţin pentru perioada comunistă, pentru că, într-adevăr, după 1990 artiştii de peste Prut, din toate domeniile, au adus un suflu nou, uneori chiar radical, „revoluţionar“, culturii din ţară), datorată nefericitei situaţii istorice, pe care Asociaţia ARBOR şi-a propus s-o remedieze. Să sperăm că, cel puţin în ce-o priveşte pe VRC, „geniul picturii basarabene“, după zilele de 28 octombrie şi 5 noiembrie, această situaţie se va schimba.

Secolul VRC

Valentina Rusu Ciobanu a avut o viaţă la fel de zbuciumată ca şi secolul XX pe care l-a traversat („Veac XX, / Nu te mai petreci“), şi ca şi teritoriul însângerat şi martirizat, dintre Prut şi Nistru, pe care l-a locuit. În anii ’40, în timpul războiului mondial (Basarabia fusese recuperată, pentru puţină vreme, de trupele româneşti), o tânără de 20 şi ceva de ani fiind, a studiat Artele Frumoase la Academia de la Iaşi, avându-l drept profesor pe viitorul mare pictor Corneliu Baba, la acea vreme asistentul mai vârstnicului Jean L. Cosmovici. Au fost anii formării profesionale ai viitoarei mari artiste.

Sfârşitul războiului şi înfrângerea României o va face însă pe Valentina Rusu Ciobanu să se întoarcă la Chişinău. Putem specula ce s-ar fi întâmplat dacă VRC ar fi reuşit să rămână în România, care-ar fi fost traiectoria sa artistică şi cariera ulterioare (mie personal, artista mi se pare mult peste o Margareta Sterian sau „geniala“, dar neproductiva Magdalena Rădulescu – cele două „îndrăgostite“ de (la) Balcic). Cert este că, în acea perioadă, românii de peste Prut erau „vânaţi“ de sovietici pentru a fi trimişi înapoi în Basarabia, iar familia şi părinţii Valentinei se aflau peste Prut. (Fratele mai mare al artistei, Victor Rusu Ciobanu, născut la Tbilisi – unde s-au cunoscut părinţii celor doi, tatăl fiind român din Chişinău, iar mama lituaniancă –, şi-a falsificat locul naşterii în buletin ca fiind Tulcea, pentru a putea rămâne în România, unde a devenit un pictor de plan doi, dar destul de cunoscut. „Ale Istoriei valuri“, de care vorbeam…)

Macondo de peste Prut

Odată întoarsă în Basarabia, redenumită de sovietici RSSM, Valentina Rusu Ciobanu va trebui să treacă prin toate fazele artei plastice impuse de regimul sovietic, de la „realismul socialist“ pur şi dur al epocii lui Stalin până la liberalizările sau „reideologizările“ ulterioare. Ceea ce mi se pare important este că, în toate aceste etape, de la „proletkult“ până la hiperrealismul/fotorealismul de inspiraţie occidentală cu care artista a fost asociată la un moment dat, VRC produce lucrări extrem de puternice, de originale, cu o intensă amprentă personală. Indiferent care erau cerinţele „culturnicilor“ de la Moscova şi de la Chişinău, artista reuşea să le evite sau să le depăşească, aducându-şi nota extrem de originală (din acest motiv, a şi avut dese conflicte cu activiştii culturali din epocă, fiind acuzată de „formalism“, „tuşe impresioniste“ sau alte blamuri ideologice ale vremii).

Lucrările Valentinei Rusu Ciobanu, indiferent de contextul ideologic, mai degrabă compun o Moldovă/Basarabie imaginară şi pitorească (într-o perioadă, dar doar într-o perioadă – pentru că artista a trecut prin multe, spre deosebire de monocorda Margareta Sterian –, asemănătoare cu „arta naivă“, a pictorilor „rurali“ de la noi, dar doar asemănătoare), peste care „pluteşte“ Duhul care-a fost aici (de) la începuturi. Este intuiţia care-a făcut-o pe Victoria Nagy Vajda să vadă totul ca pe un uriaş Macondo márquezian, dar vom reveni asupra acestui aspect.

La fel ca şi Ion Grigorescu, un hiper-modernist care devine membru al Grupului Prolog („prologist“) post-’90, după această bornă istorică, artista se încearcă în ilustraţia religioasă. Dar apoi, brusc, după vârsta de 75 de ani, survine tăcerea. Toate aceste lucruri, bine documentate de organizatoare pe parcursul ultimului an, vor fi prezentate pe larg într-un film (slide-show) care va rula în cele două săli, într-o mini-expoziţie de fotografii „istorice“ la Arbor.art.room, precum şi într-un generos catalog editat cu această ocazie (editori: Elena Olariu şi Victoria Nagy Vajda).

Victoria Nagy Vajda a avut însă „nebunia“ să împingă sugestia Macondo-ului şi paralela cu romanul lui Márquez şi mai departe, găsind echivalenţe fortuite, neintenţionate între lucrările din atelierul artistei (acesta va fi recreat virtual, în „realitate virtuală“, pe platforma Theopen-art.com, care „găzduieşte“ astfel de expoziţii VR, organizate de Asociaţia ARBOR – este prima artistă română care va avea reconstruit în VR atelierul său, în timp ce marile muzee recreează de multă vreme atelierele marilor artişti) şi secvenţe din capodopera márqueziană. Rezultă astfel o fascinantă „bandă desenată“, un „film“ constituit din picturi şi desene, care vor fi savurate, cu siguranţă, de bucureştenii care vor trece, timp de o lună, pragul Arbor.art.room din Transilvaniei 11.

Valentina Rusu Ciobanu – „singurătatea artistului de cursă lungă“

„Un veac de singurătate“, a avut inspiraţia să intituleze curatoarea Victoria Nagy Vajda expoziţia-„anexă“ Valentina Rusu Ciobanu din spaţiul expoziţional Arbor.art.room (conţinând, ca şi expoziţia „mare“ de la Palatul Suţu, lucrări din atelierul artistei – o selecţie din toate perioadele de creaţie ale Valentinei –, dintre care unele nu au mai fost expuse niciodată public). Ce este cu această „singurătate“, la ce se referă totuşi „găselniţa“ Victoriei?

Cei 100 de ani par a fi cei ai Valentinei Rusu Ciobanu, care-i şi împlineşte în aceste zile, pe data de 28 octombrie, dar, totodată, lucrurile trebuie văzute şi într-o paradigmă mai amplă, în contextul mai larg al Republicii Moldova, statul de limbă românească de la est de Prut. Desigur, este vorba despre cei 100 de ani scurşi de la Marea Unire din 1918, când Basarabia a avut şansa să se reintegreze în spaţiul cultural şi politic românesc, şi despre această „singurătate“, în raport cu România (mai mult sau mai puţin Mare), a tărâmului dintre Prut şi Nistru. Am putea spune chiar „peste 200 de ani“ (de la raptul teritorial din 1812), dar trebuie să ne concentrăm totuşi pe ultimul secol, pe anii scurşi din 1918 încoace: unu, pentru că ţarismul nu-i totuşi identic cu bolşevismul (cel de pe urma căruia au suferit românii de peste Prut în ultimul veac), doi, pentru că, nici în interbelic, între 1919 şi 1940, când Basarabia a făcut parte din Regatul României, lucrurile nu au fost prea fericite, administraţia românească lăsând localnicilor un gust amar (nu intru acum în detalii). Cu alte cuvinte, marea şansă – pentru ca aproximativ toţi românii să trăiască pe acelaşi teritoriu statal – a fost ratată în ultimul secol (ce să mai zicem de penibila „reacţie“ românească din momentul 1991).

O (lungă) „tăcere“ auto-impusă Să nu uităm nici că Valentina Rusu Ciobanu, „geniul picturii basarabene“, cum este numită din ce în ce mai des de cei de peste Prut (pentru că în România nu este cvasi-necunoscută, ci complet necunoscută, dar sperăm ca acest lucru să se schimbe odată cu cele două expoziţii organizate de ARBOR la centenar), a încetat să picteze undeva în prima jumătate a anilor ’90, în mod inexplicabil. Este un mister de ce artista a renunţat la harul şi meşteşugul său, când, cum se spune, era în plină forţă creatoare. Argumentul vârstei înaintate nu ţine, pentru că sunt atât de mulţi alţi artişti, în orice domeniu (inclusiv în cinema, ceea ce înainte era mai greu, dar acum e relativ uşor), care şi-au „slujit“ arta şi exprimat creativitatea până în ultimul moment, „la ultima suflare“ (iar al nostru Luchian, apropo de „marii bolnavi“, a pictat „to the end“ cu penelul legat de degete). Valentina Rusu Ciobanu a colaborat îndeaproape, în 2020, cu organizatoarele expoziţiei pentru selecţia şi identificarea lucrărilor, aşa că se află într-o formă perfectă la cei 100 de ani pe care-i împlineşte acum.

Va rămâne o mare taină („sub pecetea tainei“) această „tăcere“ autoimpusă a artistei, prin care Valentina Rusu Ciobanu se alătură unor mari „muţi“ (în sens creativ) ai istoriei, de la pictorul Andrei Rubliov la prozatorul J.D. Salinger. Asta după ce marea pictoriţă, după reîntoarcerea în Basarabia de la studiile artistice făcute în Regatul României în anii ’40, va fi trecut prin toate etapele de evoluţie, de „preschimbare“ ale picturii sovietice şi, implicit, moldoveneşti, de la răsărit de Prut, în toate dând opere majore, de referinţă. În subsidiar însă, permanent, această „singurătate“, a marii artiste şi a Basarabiei în întregime, care-o va face în cele din urmă, când nimeni nu se aştepta, să procedeze la acest „pact al tăcerii“.

Macondo, Schabbach, Yelan (Siberia), Basarabia

Un Macondo românesc/basarabean este ceea ce par să sugereze lucrările pictoriţei alese de Victoria Nagy Vajda pentru „anexa“ de la Arbor.art.room, care, puse la un loc şi împreună, dau seamă despre un univers specific artistei basarabene. Macondo este satul columbian făcut celebru de G.G. Márquez, imaginar dar având puternice rădăcini în copilăria autorului născut în Aracataca şi în locurile sale de baştină de pe lângă Cartagena caraibeană. Pe mine tot timpul Macondo şi Márquez m-au dus cu gândul la serialul TV-capodoperă al germanului Edgar Reitz intitulat „Heimat“ (prima serie, 1984), sau invers. Ca şi acolo, şi aici avem un sat ficţional nemţesc, Schabbach, dar cu elemente puternice în realitatea secolului XX, urmărit pe parcursul a (cel puţin) „trei generaţii“.

La un moment dat, după o revizionare cu megaopusul filmic „Siberiada“ al rusului Koncealovski (cam aceeaşi perioadă istorică tratată) – 4 ore şi jumătate de proiecţie –, am făcut o paralelă între „Heimat“ şi acesta, e-adevărat insistând mai mult asupra diferenţelor. Dacă „Heimat“ este, într-un fel, ecranizarea (încă) nerealizată a „Veacului de singurătate“ márquezian, se poate spune că lucrările pictoriţei basarabene din expoziţia de la Arbor sunt ilustrarea picturală (desigur, involuntară) a acestui roman, transpuse acum de curatoare sub forma unei fascinante „benzi desenate“ ad-hoc.

Este-acelaşi univers ca cel descoperit cu uimire şi încântare, acum doi ani, în epocala expoziţie de fotografie „Aşa grăit-a Zaharia“ (despre fotograful aşa-zis „naiv“ Zaharia Cuşnir, la organizarea căreia a contribuit şi Asociaţia ARBOR, desfăşurată în sala de expoziţii a Muzeului Ţăranului Român) – „Et in Basarabia ego“ îmi intitulam textul la acea vreme, pentru că aveam impresia unei „memorii“ scufundate şi nereamintite până atunci (poate a uneia „false“), a unui puternic sentiment de „déjà-vu“, a unei „anamneze“ realizate de această expoziţie. La fel şi acum, dacă o să priviţi cu atenţie „realismul poetic“ din lucrările Valentinei Rusu Ciobanu aduse în România de asociaţia Arbor, veţi realiza ce este această „singurătate“, atât a artistei, cât şi a pământului dintre Prut şi (peste) Nistru, o „rană“ încă neînchisă a Istoriei.

Valentina Rusu Ciobanu şi cei 100 de ani de singurătate

„Seminţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.“ (Gabriel García Márquez, ultima frază din „Un veac de singurătate“, trad. Mihnea Gheorghiu)

https://adevarul.ro/cultura/arte/o-suta-deani-singuratate-valentina-rusu-ciobanu-geniul-basarabiei-centenar-1_5f8991985163ec4271ee9ef9/index.html16

3 Comments

  • November 13, 2020

    Hey, thanks for the blog post. Much thanks again. Great. Brigitta Randell Dwane

  • November 13, 2020

    I do not even know how I ended up here, but I thought this post was great. Georgena Filbert Gladdie

  • November 14, 2020

    Hello, this weekend is fastidious for me, as this moment i am reading this wonderful informative paragraph here at my residence. Raquela Rowney Gino

Add Your Comment

The Open Art © 2020. All Rights Reserved