Back to all Post

La despărţirea de Mark Verlan

de Doinel Tronaru https://adevarul.ro

Artistul basarabean care ne-a părăsit subit la sfârşitul anului trecut, la vârsta de 57 de ani, a fost un campion al underground-ului şi al subversivităţii, neputând fi încadrat în nici un sistem, artistic sau politic. Soarta unor astfel de nume este însă că nu pot fi niciodată „oficializate“, continuând să rămână, pentru cei care vin după ei, cu statutul de legende sau artişti-cult.

A stârnit stupoare şi emoţie vestea încetării din viaţă a artistului din Chişinău Mark Verlan, survenită în prima zi a noului an, de obicei perioada Sărbătorilor şi dintre Crăciun şi Anul Nou abundând în astfel de veşti tragice şi morţi subite. De parcă deja infamul 2020 (adevărul este însă că nimic, raţional vorbind, nu ne poate face să credem că anii viitori nu vor fi şi mai răi) nu putea să treacă, să dispară, fără să ia viaţa cel puţin a unui artist important. Mark Verlan era renumit pentru neconvenţionalismul său mereu surprinzător, şi nu sunt puţini cei care-au sperat că artistul doar şi-a „înscenat“ moartea, că avem de-a face cu un performance elaborat marca M.V. În realitate, însă, pictorul boem şi nesupus din Chişinău a murit aşa cum a trăit, făcând din moarte (şi din surpriza provocată tuturor) ultima sa operă de artă. „Să-ţi trăieşti viaţa ca pe o operă de artă“, spunea Nietzsche (şi-acesta este motto-ul după care trebuie să ne ghidăm), dar să nu uităm că moartea nu numai că face parte din viaţă (aş spune că este un efect al acesteia), ci este chiar corolarul ei („Moartea transformă orice viaţă în destin“, scria Malraux).

Burattino über alles

Mark Verlan, locuitor de etnie rusă al Chişinăului, era în întregime reprezentativ pentru underground-ul artistic, dar, aş spune foarte important, pentru cel sovietic şi post-sovietic. În întregime, Mark era un om al Uniunii Sovietice, crescut şi trăit în acest mediu („Născut în URSS“, era o carte celebră la un moment dat) şi care „reflectă schimbările şi realităţile post-sovietice într-o manieră ludică şi sarcastică“, cum scria Natalia Şmurgun, curatoarea recentei sale expoziţii „virtuale“. Existenţa sa nu poate fi despărţită de cea a Uniunii Sovietice (şi de agonia acesteia post-1991). Nu degeaba mare parte din opera post-căderea URSS a lui Verlan se „hrăneşte“ din multitudinea de „mituri“, politice şi artistice, lăsate în urmă de „orânduirea socialistă“ (în care pompos am fost învăţaţi cu toţii că ne-am născut şi trăim; era a cincea din istoria umanităţii, dacă nu mă înşel), într-o manieră i-aş spune „postmodernă“, dacă Mark Verlan nu ar fi avut mereu o „seriozitate“ şi-un radicalism care-l îndepărtează de-un astfel de concept. În opera sa, Burattino (păpuşa collodiană reciclată de Aleksei Tolstoi într-o carte-cult pe teritoriul Uniunii Sovietice, dar făcută şi mai celebră de numeroasele ecranizări şi animaţii ale vremii) – una dintre obsesiile verlaniene – se „întâlneşte“ foarte bine cu figuri politice tutelare ale „comunismului de stat“, meets Lenin şi Stalin, într-un mix de astfel de lucruri delabrate, rămăşiţe disparate ale unui sistem altădată glorios, dar acum agonizând şi dându-şi duhul sub ochii noştri.

„Fiul ploii“ Spuneam că Mark Verlan a fost indisociabil legat de noţiunea de underground, artist boem şi nesupus, care şi-a făcut din subversivitate o adevărată profesiune de credinţă. A preferat să refuze sau să evite orice încadrare „instituţională“, pentru a-şi putea păstra libertatea de creaţie, în ultimă instanţă cea a propriei existenţe. Însuşi pseudonimul ales de el (supranumele său artistic) pentru persona sa de artist spune totul: Marioka, „Son of Rain“ („Мариокa Сына Дождя“ în rusă). În limba română, când îi spui cuiva „eşti fiul ploii“, îl desemnezi ca fiind lipsit de orice căpătâi, de orice integrare, de orice angajament stabil, şi bănuiesc că acesta este sensul pe care i l-a dat şi Mark Verlan.

Exemplificator, în acest sens, este un comentariu postat pe facebook după moartea neaşteptată a artistului: „Îmi amintesc, pe când eram la Teatrul Ionesco, organizase primele performance-uri din ţara noastră (erau susţinute de Soros, se pare).

Marc a propulsat arta modernă de la noi, ne-a făcut să cunoaştem ceea ce în altă parte demult trecuse de perioda pionieratului. Era un inovator, un deschizător de drumuri! Şi un Artist foarte curajos!

L-am sunat cu câţiva ani în urmă şi l-am întrebat dacă ar vrea să predea perfomance-ul studenţilor de la Academia de Arte. În modestia sa, îi părea bizară ideea despre postura de pedagog; a promis, dar nu a venit… Dumnezeu să-l ierte!“ (actriţa Nelly Cozaru).

Un artist „vizionar“

Acest „going underground“ (cum sună piesa The Jam) mergea la Mark Verlan până la însuşi modul în care lucra şi îşi alegea materialele de lucru. Orice „obiect găsit“ putea deveni artă la Mark Verlan, putea fi suportul unei noi opere artistice, iar acest fapt merge dincolo de deja banala şi uzitata noţiune duchampiană de ready-made. Aceeaşi Natalia Şmurgun spune:

„Mark Verlan este un artist care iubeşte să experimenteze. Transformă orice obiect găsit, cum ar fi o pereche de ghete vechi sau o scoarţă de copac, în obiecte de artă, pline de estetică, dar şi de semnificaţii iraţionale“.

De altfel, toate aceste lucruri au fost vizibile în expoziţia care i s-a organizat artistului basarabean/rus în toamna lui 2019 la Bucureşti, găzduită de Galeria Posibilă.

S-a bătut multă monedă şi pe „vizionarismul“ lucrărilor lui Verlan, concept aproape la îndemână când avem de-a face cu un astfel de artist subversiv şi „nesupus“, dar care şi lucrează cu constructe politice. Curatoarea Victoria Nagy Vajda, cea care a organizat expunerea şi venirea lui Mark Verlan în România, dar şi ultima sa expoziţie când era încă în viaţă, cea „virtuală“, spunea: „În anii ’90, Verlan deja prevede în opera sa problema încălzirii globale, reprezentând într-o serie de lucrări oraşe precum New York sau Moscova sub apă, iar omul, ca un animal care găseşte metode să se adapteze oricăror condiţii, supravieţuieşte şi îşi continuă viaţa obişnuită chiar şi sub apă, cu perechea sa de viaţă, înconjurat de sticle de vin şi bomboane.

Se pare că atunci când, prin anii 2000, Verlan l-a portretizat pe Putin în veşminte de imperator roman a prevăzut că intenţiile sale sunt de a rămâne la cârma lumii de la Kremlin pentru încă mult timp.

Îl înfăţişează pe Putin în straie de Cezar, intrând glorios în Senat pentru a deschide şedinţa acestuia cu ocazia inventării maşinii timpului. Zâmbetul de pe buze îi trădează intenţia de a rămâne la cârma puterii mult timp şi de a nu pleca de la conducerea Kremlinului“.

Add Your Comment

The Open Art © 2020. All Rights Reserved